Mic festival al muzicii neauzite

Cine arunca astazi un ochi asupra acestei Europe ce se avânta în plin secol 21, poate crede ca întreg secolul trecut nu a avut alt scop decât pe cel de a lansa zeci de tari spre democratie. Asta asa si este, în oarecare masura, cu conditia a nu se uita ca acest urcus anevoios – început mai devreme în Apus, mai târziu în tarile din Est si nicidecum deja terminat peste tot – a pornit de foarte jos, din abisurile în care dictaturile de factura fascista sau comunista împinsesera batrânul continent.

Adevarul este prima victima a fiecarui razboi, se zice. Aceasta este la fel de valabil si în contextul regimurilor dictatoriale. A doua victima este cultura. Tot ceeace fascismul si comunismul au stiut sa distruga, sa suprimeze, sa îngroape si sa aduca la tacere în domeniul valorilor de civilizatie nu va putea fi reconstituit în întregime. Deaccea însa devine si mai important de a readuce putinul ce se lasa recuperat la atentia publicului, redându-i un loc în memoria colectiva a oamenilor.

Poate ca asemenea încercari sunt mai dificile în muzica, care este în sine o arta eminent trecatoare, compusa din sunete ce înceteaza sa existe îndata ce se nasc. Când însa pâna si aceasta nastere este sortita uitarii, când operele unor compozitori ‘ce deranjeaza’ – dela Viktor Ullmann la Norbert von Hannenheim si pâna la Pascal Bentoiu – ramân necântate, pericolul artei în sine de a se pierde devine si mai mare. A evita o asemenea stare de fapt devine o necesitate, caci tocmai nota efemera pe care muzica o poarta în sine o face – asa cum constata Theodor Adorno odinioara – sa fie acceea în care, mai mult ca în toate celelalte arte, se celebreaza viata.

'Pontus musicae' îsi propune sa onoreze si sa respecte aceasta traditie a muzicii, îndrumând tocmai muzica care de mult nu a mai fost auzita spre tarmuri prietenoase.